691 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 200 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: în

Aegeus, rege al cetății Athenae, fiul lui Pandion și tatăl lui Theseus. Pentru a scăpa de tributul sîngeros impus cetății Athenae de către regele Minos, Theseus pornește să lupte împotriva Minotaurului. La plecare îi făgăduiește tatălui său Aegeus, că, în cazul cînd va pieri în luptă, corabia sa va arbora la întoarcere o flamură neagră, iar în cazul în care se va întoarce biruitor, una albă. Pradă rătăcirii, ca urmare a blestemului Ariadnei, pe care o părăsise în insula Naxos (v. și Ariadne), Theseus uită să arboreze flamura albă. De desperare, crezîndu-și fiul mort, Aegeus, care îl aștepta pe țărm, s-a aruncat în marea, ce-i poartă de atunci numele.

afurisánie și (ob.) -énie f. (d. a afurisi și sufixu sl. -ánie). Excludere dintr’o religiune, excomunicare, Blestem.

AFURISENIE, afurisenii, s. f. (Bis.) Blestem, anatemă. ◊ Loc. adv. (Fam.) (Nici) măcar de-afurisenie = cîtuși de puțin; de fel. [Var.: afurisanie s. f.] – Din afurisi + suf. -enie (după v. sl. zaklin, -anie).

afurisenie, afurisenii s. f. 1. Pedeapsă canonică prin care o persoană este îndepărtată din obștea credincioșilor și oprită pentru un timp de a frecventa biserica; anatemă, blestem. ♦ Loc. adv. (Fam.) (Nici) Măcar de-afurisenie = câtuși de puțin, deloc, defel. [Var.: afurisanie s. f.] – Din afurisi + suf. -enie.

AFURISI, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A blestema, a anatemiza; a excomunica. ♦ A ocărî. ♦ Refl. A se jura (că e așa cum spune). – Slav (v. sl. aforisati < gr.).

AFURISI vb. 1. v. excomunica. 2. v. blestema.

afurisi (afurisesc, afurisit), vb. – 1. A arunca anatema asupra cuiva. – 2. A blestema, a înjura. Mr. afurisire, megl. furisit, adj. Mgr. ἀφορίζω, aorist ἀφόρισα (Roesler 565; Sandfeld 21); cf. bg. afurisati, tc. aforoz. – Der. afurisenie, s. f. Din rom. provine săs. afuresin „a blestema, a înjura”.

afurisì v. 1. a despărți de turma credincioșilor și a exclude pentru un timp dela biserică; 2. a blestema cu jurământ. [Gr. mod. APHORIZO, a separa (prin forma intermediară a aoristului)].

AFURISIT, -Ă, afurisiți, -te, s. m. și f., adj. (Om) rău, ticălos, blestemat. ♦ (Fam.) (Copil) ștrengar, poznaș. – V. afurisi.

AFURISIT, -Ă, afurisiți, -te, adj. Rău, ticălos, blestemat. ♦ (Fam.; adesea substantivat) Ștrengar, poznaș. – V. afurisi.

AFURISIT adj., s. 1. adj. v. excomunicat. 2. adj., s. blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos, (înv. și pop.) pustiu, (pop. și fam.) pârdalnic, (pop.) împelițat, jurat, (înv. și reg.) urgisit, (reg.) pricăjit, (Transilv.) săcret. (~ul de el!)

afurisit a. 1. blestemat; 2. fig. foarte rău, îndrăcit, fără omenie.

afurisít, -ă adj. Excomunicat. Blestemat: afurisită viață! Răŭ la suflet, îndrăcit: măi afurisitule! Adv. Mă doare afurisit. V. anatemă și proclet.

aliman (-nuri), s. n. – Necaz, belea, primejdie. Tc. (arab.) al emān (Lokotsch 66; Bogrea, Dacor., IV, 788; Scriban); cf. aman. Sunt greșite indicațiile lui Cihac, II, 633 (ngr. ἀλλοίμονον) și cele din DAR (tc. alaman „tîlhar”). – Der. alimăni, (var. alimăna, alivăni), vb. (a blestema). Vb. alimăni „a se învecina”, pe care DAR îl citează ca fiind identic cu cel anterior, provine mai curînd de la (a)liman „port”.

*anatematizéz, v. tr. (ngr. și vgr. anathematizo; fr. anathématiser. Cp. cu sistematizez). Afurisesc, blestem. – Și anatemizez. Vechĭ anatimisez, anatimisesc, anatematizesc și anatematisesc.

*anatémă f., pl. e (vgr. și ngr. anáthema, cu e scurt, „prinos, afurisenie”, confundat cu anathéma, cu e lung, „prinos, podoabă”; lat. anáthema și -éma; it. anátema și -éma. V. apotemă, natimă și temă). Afurisenie, excomunicare, blestem solemn din partea bisericiĭ. – Vechĭ (după vsl.), pl. ĭ (ca patimĭ), anátimă, anátemă și anáftimă. A fi anatĭma, a fi afurisit, blestemat, excomunicat.

anatemă f. 1. despărțirea, depărtarea pentru totdeauna din ceata credincioșilor; 2. blestem sau jurământ: să fi anatemă, afurisit, blestemat! [Gr. ANÁTHEMA, obiect expus ca prinos zeilor păgâni, deci ceva închinat diavolului și care trebuie separat de credincioși].

anatemă, anateme s. f. 1. Dar pe care grecii îl aduceau zeilor și îl puneau pe altarul sacrificiilor. ♦ (La evrei) Jertfa adusă pe altar, care, fiind încărcată cu păcatele și blestemele oamenilor, era destinată nimicirii, pentru a potoli mânia lui Iahve. 2. (Bis.) Act de extremă severitate folosit în vechime de autoritatea bisericească împotriva ereticilor, prin excluderea lor din comunitate și prin condamnarea ca atare a învățăturii lor greșite. [Acc. și: anatemă] – Din gr. anathema.

A ANATEMIZA ~ez tranz. rel. (persoane) A supune unei anateme; a excomunica; a afurisi; a blestema. /anatemă + suf. ~iza

ard, ars, a árde v. intr. (lat. ardére, pop. árdere, it. árdere, vfr. ardoir, pv. fr. ardre, sp. pg. arder. – Ard, ardă, în vest arz, arză). Mă consum pin foc: petrolu arde. Fac să ardă și să lumineze: lampa arde bine. Sufer un foc prea mare, mă ard: friptura a ars. Îs prea ferbinte, frig: cĭorba arde (vest). Mĭ-e prea cald (din pricina călduriĭ din prejur saŭ de muncă), am arșiță (de boală): copilu arde. Fig. A arde de dor, a-țĭ arde sufletu de dor, a dori cu înfocare, a-țĭ fi foarte dor. A-țĭ arde capu de treabă, a avea multă treabă, a fi foarte ocupat. A-țĭ arde de ceva, a avea gust, a-țĭ fi poftă: acuma nu-mĭ arde de joc. V. tr. Consum (fac să se consume) pin foc: ĭarna asta am ars multe lemne. Cauzez usturime, ustur: uniĭ ardeĭ ard. Cauterizez: a arde o rană. Fig. Fam. A-ĭ arde cuĭva una (o palmă, o lovitură), a-ĭ trage, a-ĭ aplica (o palmă); A arde pe cineva (c’o vargă), a-l lovi, a-l croi. V. refl. Mă frig: am pus mîna pe un cărbune aprins și m’am ars. Fig. Fam. Mă păcălesc, rămîn înșelat: m’am ars cumpărînd această marfă. A te arde doru, a te arde (doru) în (la) inimă, în (la) suflet, a-țĭ fi foarte dor, a fi stăpînit de emoțiune, de melancolie ș. a. Ardă-l (saŭ arde-l-ar) focu, un blestem (de multe orĭ în glumă).

a scoate flăcări pe nas expr. 1. a fi furios / mânios. 2. a sudui, a blestema.

Atreus, fiul lui Pelops și al Hippodamiei și frate cu Thyestes. Cu concursul mamei lor, Atreus și Thyestes l-au ucis pe Chrysippus, fratele lor vitreg, atrăgîndu-și prin această crimă mînia și blestemul tatălui lor. Izgoniți de Pelops din Pisa, ei s-au refugiat la curtea lui Eurystheus, regele din Mycenae. După moartea acestuia, Atreus, căsătorit între timp cu Aërope, fiica lui Eurystheus, i-a urmat la tron. Aflînd că Thyestes îi necinstește casa, deoarece este amantul soției sale, Atreus se gîndește să se răzbune: mai întîi îl izgonește, apoi, prefăcîndu-se că l-a iertat, îl recheamă și-l poftește la un banchet, unde-l ospătează cu carnea propriilor lui copii, pe care-i ucisese între timp. Descoperind adevărul, Thyestes fuge îngrozit la curtea lui Thesprotus. Acolo, supunîndu-se poruncii unui oracol, el săvîrșește un incest cu propria lui fiică – Pelopia. În urma acestui incest, Pelopia – fără să știe că tatăl fiului ei este de fapt propriul ei tată – dă naștere lui Aegisthus. Între timp, Atreus, blestemat de către zei împreună cu întregul neam al atrizilor (v. și Agamemnon) pentru fapta lui criminală, pornește în căutarea lui Thyestes pentru a-l aduce înapoi. Ajunge la Thesprotus, se căsătorește cu Pelopia, pe care o ia drept fiica acestuia și îl înfiază pe Aegisthus fără să știe al cui fiu este. După trecerea anilor, Atreus îl îndeamnă pe Aegisthus să-și ucidă tatăl. Aegisthus îl omoară însă pe Atreus și-l înscăunează în locul lui pe Thyestes.

ATRIZI (< Atreu) (în mitologia greacă), familie celebră pentru blestemul care i-a urmărit pe membrii săi (Agammenon, Menelau, Egist, Electra, Oreste), datorat nelegiuirilor strămoșului ei, Atreu.

AUTOIMPRECAȚIE s.f. Blestem adresat sieși pentru a garanta justețea și buna-credința cu care a afirmat sau a întreprins ceva. [Gen. -iei. / et. incertă].

1) bat, bătut, a bate v. tr. (lat. battúere, pop. battére, it. báttere, pv. batre, fr. battre, sp. batir, pg. bater). Lovesc, daŭ loviturĭ: a bate calu cu biciŭ. Fac să intre lovind: a bate cuĭe, parĭ. Formez lovind: a bate feru, monetă. Dansez: a bate hora, brîu. Bătăturesc, umblu mult, străbat: a bate drumurile, văile. Înving: a-ĭ bate pe dușmanĭ. Atac, asediez (vechĭ): a bate o cetate. Luminez, arunc lumină: mă bate soarele în față. Sun: ceasornicu bate treĭ ore. Amestec: a bate oŭă. Suflu: mă bate vîntu. Stric, vatăm: bruma bate viile. Pedepsesc: bate-ĭ, Doamne, pe ceĭ răĭ. (Adeseori în blesteme serioase: bată-te Dumnezeŭ; saŭ în glumă: bată-te norocu; bată-l să-l bată, blestem maĭ mult glumeț). V. intr. Ciocănesc, izbesc: a bate la ușă (saŭ în) ușă. Arunc lumina: bate luna pintre ramurĭ. Suflu: bate vîntu. Latru: bat cîniĭ la om. Palpit: îmi bate inima. Ud, izbesc: bate ploaĭa, grindina; rîu bate’n mal. Ajung, străbat: pușca bate departe. Am reflexe, mă apropiĭ de: un alb care bate în galben. Am înclinațiune saŭ afecțiune: cel căruĭa-ĭ plac lucrurile dulcĭ nu prea bate cu vinu. V. refl. Mă lupt: Romaniĭ S’au bătut cu Cartaginejiĭ. Mă clatin, mă agit: mi se bate inima de frică. Mă ating, mă izbesc: ramurile se bat unele de altele de vînt. A se bate (despre caĭ), a se împreuna p. reproducere. Bat podurile (stradele. V. pod), drumu, pavaju, umblu haimana. Bat măsura (în muzică), o însemn. Bat toba (fig.), divulg. Bat cărțile, joc în cărțĭ (Mold.). Bat șaŭa ca să priceapă ĭapa, fac aluziune. Bat cîmpiĭ, aberez, aiurez. Bat cuĭva capul, importunez, plictisesc cu vorba. Soba bate la cap, emite acid carbonic, care produce durere de cap. Bate la ochĭ, atrage atențiunea (propriŭ și fig.). Bat putineĭu, fac unt. Bat mingea, joc mingea. Bat berbeciĭ, îi jugănesc. Bat în coarda cuiva, vorbesc cum îĭ place luĭ. Mă bate gîndu saŭ mă bat cu gîndu, mă gîndesc să fac. Bat din buze, rămîn fără cele necesare și simt lipsa lor. Dă-țĭ, popă, pinteniĭ și bate ĭapa cu călcîĭele, ajută-l pe altu că să n’ai tu la nevoie cele necesare. Îmĭ bat capu cu ceva, mă gîndesc la ceva, mă ocup adînc de ceva. Îmĭ bat joc. V. joc. A bate în tobă (Trans.), a vinde la mezat, la licitațiune, a vinde cu toba.

bate v. (activ) 1. a lovi de mai multe ori: el bate pe toți; 2. a da lovituri: a bate la ușă; 3. a băga, a înțepeni lovind: a bate cuie, pari; a bate toba, a da un semnal lovind toba; fig. a bate șeaua, a ținti cu vorba, a face aluziune; 4. a da un tipar sau formă (lovind cu ciocanul): a bate fierul, bani; 5. a juca bătând cu picioarele; a bate hora, brâul; 6. a bătători, a străbate: am bătut toate drumurile; a bate podurile, a umbla fără căpătâiu; fig. a bate câmpii, a aiuri; 7. a învinge pe dușmani: Mihaiu bătu pe Turci; 8. a ataca, a bombarda: trei zile bătură cetatea BĂLC.; 9. a agita: mă bate cugetul (gândurile); a bate capul cuiva, a nu-i da pace, a-l supăra cu cereri; 10. a incomoda (prin cădere continuă): soarele ne bătea în față; 11. a strica, a vătăma: bruma a bătut rău viile; 12. a pedepsi: Dumnezeu bătu pe Egipteni cu 10 plăgi; (în blesteme serioase sau glumețe): bată-l norocul! să-l bată Dumnezeu! ║ (neutru) 1. a se agita, a se mișca: a sufla (vântul), a palpita (inima), a suna (ceasornicul), a lătra la vânat (câinii); a bate la cap, a ameți, a se sui în cap (de băuturi sau de cărbuni); a bate la ochi, a face mare impresiune, a plăcea vederii; 2. a cădea cu sgomot: bate ploaia, piatra; 3. a ajunge până la, a străbate: cât bate pușca; 4. a da, a se apropia (de colori): bate în verde. 5. fig. (cu), a avea inclinațiune sau afecțiune: Luluța nu bate nicidecum cu Gulița AL. ║ (reciproc) 1. a se lupta: s’a bătut voinicește; 2. a se agita: lacul în tremur somnoros și lin se bate EM.; fig. a-și bate capul, a se frământa, a cugeta adânc: a-și bate joc, a râde de cineva, a face ceva rău și prost. [Lat. vulg. BATTERE = clasic BATTUERE].

A binecuvânta ≠ a afurisi, a blestema

BLASFEM s. n. 1. blasfemie, hulă. 2. blestem. (< fr. blasphème)

blastăm n. Mold. V. blestem.

blástăm, a blăstămà (est), bléstem, a -á (vest) și blástem, a blăstemá (vechĭ) v. tr. (lat. blasphémo, pop. *blástemo, -áre [infl. de áestimo, áre, a prețui], d. vgr. blaspheméo, blasfemez; it. bestemmiare, pv. blastimar, cat. blastemar, sp. pg. blastimar. V. blamez, blasfem). Invoc urgia dumnezeĭască contra cuĭva: nu blăstăma pe nimenĭ!

*blăstăm (est) și blestém (vest) n., pl. e (d. a blăstăma, ca și lat. pop. blastéma; fr. blâme, sp. pg. lástima). Invocarea urgiiĭ dumnezeĭștĭ contra cuĭva, ca: ardă-l focu, bată-l Dumnezeŭ saŭ (în glumă), bată-l norocu. Nenorocire de care nu poțĭ scăpa: e un blăstăm pe capu Jidanilor să n’aibă țară. – Vechi blăstem.

blăstămát (est) și blestemát (vest), -ă adj. (d. a blăstăma). Nelegĭuit, criminal: fugĭ, blăstămatule! Răŭ, vătămător: rachiu e o băutură blăstămată, un vînt blăstămat bătea pe mare. – Vechĭ blăstemat.

BLESTEM ~e n. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; imprecație. 2) Cuvinte prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva; imprecație; maledicție. 3) Rău fatal, pus pe seama furiei divine, care se pare că planează în permanență deasupra cuiva; maledicție. /v. a blestema

blestem s. n., pl. blesteme

BLESTEM, blesteme, s. n. Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. [Acc. și: blestem] – Postverbal al lui blestema.

blestem- V. blăstăm-.

BLESTEM, blesteme, s. n. Invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. [Acc. și: blestem] – Din blestema (derivat regresiv).

BLESTÉM (< blestema) s. n. Invocație cu funcție de sancțiune, prin care se cheamă mînia sau urgia unei divinități asupra unei ființe sau obiect în scop de răzbunare ♦ B. divin = b. adresat de Dumnezeu perechii primordiale Adam și Eva, după înfruptarea din Pomul Cunoștinței, anulat apoi prin răscumpărarea săvîrșită de Hristos. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva.

blestem s. n., pl. blesteme

BLESTEM s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.

blestem n. 1. chemarea urgiei divine pe capul cuiva și vorba prin care se urează rău și nefericire; 2. soarta rea de care nu se pcate scăpa cineva: e un blestem; 3. vorbe prin care cineva sau ceva se scoate din turma credincioșilor: carte de blestem. [Abstras din blestema].

BLESTEM s. 1. imprecație, ocară, (livr.) maledicție. (Poeziile lui conțin multe ~.) 2. v. excomunicare.

blestema (-m, -at), vb. – 1. A huli, a ocărî. – 2. (Refl.) A face jurămînt, a se jura. – 3. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima. – Var. blăstăma, blăstema. Mr. blastim, megl. bl’astim. Lat. *blastēmāre, der. de la blasphemāre (Pușcariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR); cf. sp. lastimar, care atestă existența formei lat. vulg., cu t în loc de f; v. și it. biasimare, fr. blâmer. Der. blestem, s. n. (blestemare, afurisire), care pare a fi un der. postverbal, dar pe care Pascu, I, 52, îl consideră un der. de la lat. *blastemium (în loc de blasphemium); blestemat, adj. (ticălos, afurisit; bandit; potlogar); blestemățesc, adj. (infam); blestemățește, adv. (înv., în chip mizerabil); blestemăți, vb. (a ajunge rău); blestemăție, s. f. (acțiune reprobabilă, în general).

BLESTEMA, blestem, vb. I. Tranz. A invoca urgia divinității împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî, a huli.[Prez. ind. acc. și: blestem] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).

blestema vb., ind. prez. 1 blestem/blestem, 3 sg. și pl. blestemă/blestemă

blestema (a ~) vb., ind. prez. 3 blestemă/blestemă

A blestema ≠ a binecuvânta

BLESTEMA, blestem, vb. I. Tranz. A exprima un blestem împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî; a huli. ♦ A cîrti, a se revolta împotriva vieții, a soartei etc. [Prez. ind. acc. și: blestem] – Lat. *blastemare (< blasphemare).

A BLESTEMA blestem 1. tranz. A supune unui blestem; a condamna la nenorocire. 2. intranz. A rosti blesteme la adresa cuiva. /<lat. blastemare

BLESTEMA vb. v. excomunica.

blestemà v. 1. a rosti vorbe rele și injurioase împotriva cuiva; 2. a chema asupra cuiva urgia cerului: blestemul părinților dărapănă casele fiilor. [Mold. blastăm = lat. vulg. BLASTEMARE, clasic BLASPHEMARE].

blestemat adj. m., pl. blestemați; f. sg. blestemată, pl. blestemate

BLESTEMAT ~tă (~ți, ~te) 1) (în superstiții) Care a fost ajuns de un blestem; lovit de blestem. 3) și substantival fam. (despre persoane) Care comite fapte nedemne; ticălos; mârșav; netrebnic; infam; josnic; abject. /v. a blestema

BLESTEMAT, -Ă, blestemați, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Cu purtări rele; rău, ticălos. ♦ Neprielnic. Vreme blestemată. 2. (În superstiții) Care este obiectul unui blestem; afurisit. – V. blestema.

BLESTEMAT adj., s. 1. adj. v. excomunicat. 2. adj., s. v. afurisit.

blestemat a. ajuns de blestem: viața ’mi este acum blestemată BOL.; 2. criminal, scelerat: fapte blestemate; 3. defăimat, mișel, netrebnic; 4. foarte rău: pirul e plantă blestemată.

BLESTEMAT, -Ă, blestemați, -te, adj. 1. Lovit, ajuns de blestem. ♦ Rău, neprielnic, dușmănos. 2. (Adesea substantivat) Cu purtări rele; depravat, rău, ticălos. – V. blestema.

BLESTEMÁT, -Ă (< blestema) adj., s. m. și s. f. 1. (Persoană) care formează obiectul unui blestem. ♦ Pictori blestemați = nume dat artiștilor postimpresioniști de la sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20, considerați atît din punct de vedere al operei cît și al nonconformismului social un pericol pentru societatea vremii. 2. (Om) ticălos, rău, nemernic (în comportări). ♦ Adj. Nefavorabil, neprielnic.

blestemățesc a. de om blestemat: fapte blestemățești.

blestemăție f. 1. faptă de om blestemat; 2. mișelie, păcătoșie.

BLESTEMĂȚIE, blestemății, s. f. Purtare, faptă de om blestemat (1); ticăloșie, infamie. – Din blestemat + suf. -ie.

BLESTEMĂȚIE, blestemății, s. f. Purtare, faptă de om blestemat. ♦ Depravare. – Blestemat + suf. -ie.

catara s.f. (înv.) anatemă, blestem, afurisenie.

cioară f. 1. pasăre neagră mai mică decât corbul și cu ciocul mai scurt (Corvus cornix); 2. fam. țigan: cioară, adu călimări și hârtie! FIL.; 3. ca blestem: fire-ai al cioarelor! [Onomatopee ca și friulanul ČORE].

ciumili, ciumilesc, (ciumnili), vb. tranz. – 1. A ghici, a dibui, cf. a ciuguli. 2. A drăcui, a blestema (Papahagi 1925): „Ciumniliga, liga, / Ciumnilească-ți dracu limba”. 3. A striga, a chiui, a iui: „Feciorii ciumnilesc” (ALR 1969: 230). – Et. nec. (MDA).

concină f. Mold. 1. un fel de joc în cărți foarte comun: om face o partidă de mărieș sau o concină? Al.; 2. fam. (ca blestem ușor): bată-l concină! AL. [Slav, KONČINA, sfârșit].

*cóncină f., pl. ĭ (vsl. kónĭčina, sfîrșit, moarte. V. concenie). Bată-l cóncina, un blestem glumeț: De harnic, era harnic. Dar ce folos, bată-l cóncina! (Șez. 33, 21). – Și concínă, pl. ĭ și e (rus. končina, sfîrșit, moarte, de unde și ngr. kontsina, jocu conciniĭ). Un joc de cărțĭ foarte simplu.

CONTAMINÁRE (< fr., lat.) s. f. 1. Acțiunea de a (se) contamina și rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactivă = pătrundere a unei substanțe radioactive într-un mediu sau într-un organ viu (animal sau vegetal), consecutivă unei explozii nucleare sau accidentelor produse în instalațiile de utilizează asemenea substanțe. 2. Modificare a formei unui cuvînt sau a unei construcții gramaticale sub influența altor cuvinte sau construcții asemănătoare. 3. Îmbinare a două sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezultă o operă nouă. Utilizată ca procedeu stilistic, în vederea obținerii unor efecte comice. Apare și în unele specii folclorice (descîntecele sînt frecvent contaminate cu blesteme).

COTESCU, Octavian (1931-1985, n. Huși), actor român de teatru și film. Joc laconic, expresiv, nuanțat (în teatru: „Proștii sub clar de lună” de T. Mazilu, „Unchiul Vania” de Cehov, „O scrisoare pierdută” de Caragiale, „Tartuffe” de Molière; în film: „Operațiunea Monstrul”, „Ion -blestemul pământului, blestemul iubirii”).

CURAT, -Ă, curați, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Lipsit de murdărie, de praf, de pete etc. ◊ Expr. (Substantivat) A trece (sau a scrie etc.) pe curat = a transcrie ceva, fără greșeală sau corectură, pe altă foaie sau pe alt caiet. ♦ (Despre aer) Lipsit de impurități; proaspăt. ♦ (Despre o încăpere, o casă) Bine întreținut; îngrijit. ♦ (Despre vase) Din care se poate mânca sau bea. ♦ (Despre ființe) Care iubește curățenia. 2. Fig. Fără vină, decent, ireproșabil (ca ținută, comportare). 3. Fig. Cinstit, sincer, leal. ♦ Pur, nevinovat, cast. 4. (Despre cer, văzduh) Fără nori; senin, clar. ♦ (Despre apă, lacrimi, pietre prețioase etc.) Transparent, cristalin, limpede. 5. Pur, neamestecat. Grâu curat. 6. Fig. (Despre voce, glas etc.) Sonor, clar, cristalin. 7. Fig. Lămurit, deslușit, clar, deschis. ◊ Expr. (Fam.) Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, în mod categoric. 8. Veritabil, autentic, adevărat. 9. (În superstiții) Asupra căruia nu apasă un blestem sau o vrajă; care nu este sub influența diavolului. ◊ Expr. Nu-i lucru curat = este ceva la mijloc, a intervenit ceva anormal, nefiresc. II. Adv. Chiar, precis, întocmai, exact. – V. cura2.

A DAMNA ~ez tranz. 1) ist. rel. A condamna la chinurile infernului. 2) A supune unui blestem; a blestema. /<fr. damner, lat. damnare

DAMNA vb. tr. 1. a condamna la chinurile infernului. 2. a blestema, a reproba. (< fr. damner, lat. damnare)

DAMNA, damnez, vb. I. Tranz. (Livr.; în mitologia greco-romană și în religia creștină) A condamna la chinurile infernului. ♦ A blestema. – Din fr. damner, lat. damnare.

DAMNA vb. I. tr. (Liv.) A condamna la chinurile infernului. ♦ A blestema. [< fr. damner, cf. lat. damnare].

DAMNABIL, -Ă adj. Demn de blestem, de a fi condamnat. [Cf. fr. damnable, lat. damnabilis].

DAMNABIL, -Ă adj. care merită să fie blestemat, condamnat. (< fr. damnable, lat. damnabilis)

DAMNABIL, -Ă, damnabili, -e, adj. Demn de condamnat, demn de blestemat. – Din fr. damnable, lat. damnabilis.

DAMNAT, -Ă, damnați, -te, adj. (Livr.; adesea substantivat) Osândit la chinurile infernului. ♦ Blestemat, reprobat, care și-a atras oprobriul opiniei publice, al societății. – Din fr. damné, lat. damnatus.

DAMNAT, -Ă adj. 1. condamnat la chinurile infernului. 2. blestemat, reprobat, care și-a atras oprobriul public. (< fr. damné, lat. damnatus)

DAMNAT, -Ă, damnați, -te, adj. (Livr.) Condamnat la chinurile iadului (termen folosit mai ales în literatura romantică). ♦ Care și-a atras disprețul societății prin fapte nedemne; blestemat, reprobat. – Din fr. damné, lat. damnatus.

DAMNAT, -Ă adj. (Liv.) Condamnat la chinurile infernului. ♦ Blestemat, reprobat, care și-a atras oprobriul opiniei publice, al societății. [Cf. lat. damnatus].

DAMNAȚIUNE s.f. (Liv.) Condamnare la chinurile infernului. ♦ Blestem, reprobare. [Var. damnație s.f. / cf. lat. damnatio, fr. damnation].

DAMNAȚIUNE s. f. 1. osândire la chinurile infernului. 2. blestem. (< fr. damnation, lat. damnatio)

DEZASTRU s. calamitate, catastrofă, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie, (înv. și pop.) prăpădenie, (pop.) blestem, mânie, potopenie, topenie, (înv. și reg.) pustieșag, pustiit, sodom, (reg.) prăpădeală, (înv.) pierzare, pustiiciune, (fig.) pârjol, plagă. (Un adevărat ~ s-a abătut asupra lor.)

DEZLEGAT, -Ă, dezlegați, -te, adj. 1. Care nu este legat, care a fost desfăcut din legături. ◊ Expr. A avea limba dezlegată = a fi extrem de vorbăreț, a spune tot ce știe. 2. Care a fost absolvit de un blestem, de păcate etc. 3. (Despre probleme) Rezolvat. – V. dezlega.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

DRĂCUI, drăcuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A (se) ocărî, a (se) înjura, a (se) blestema (pomenind de dracul) [Prez. ind. și: drăcui] – Drac + suf. -ui.

drăcuĭésc v. intr. Blestem întrebuințînd numele draculuĭ. V. tr. Zic cuĭva să se ducă draculuĭ: ĭa nu mă maĭ drăcuĭ pe mine, că pe urmă te’n învăț eŭ minte!

dreáhlă și dreálă f., pl. drehle și drele (cp. cu zdreală și cu rut. dregli, id.). Est. Un fel de hribĭ comestibilĭ care cresc pe ulmĭ și pe trunchiurile copacilor căzuți (auricularia mesenterica); drele pe podele și burețĭ pe părețĭ (blestemu colindătorilor cînd nu le daĭ nimica). – Și zdrele, pl. (rev. I. Crg. 4, 80). V. urechĭușă.

DRUON [drüõ], Maurice (pe numele adevărat Druon Samuel) (1918-2009), scriitor francez. Romane de factură socială („Marile familii”) și istorice, de mari proporții („Regii blestemați”).

ENĂȘESCU, Artur (1882-1942, n. Burdujeni, jud. Suceava), poet român. Lirică a boemei, elegiacă și clasicizantă („Pe gânduri”), ilustrând o existență de „poet blestemat”.

EXCOMUNICA vb. (BIS.) a afurisi, a anatemiza, a blestema, (pop.) a oropsi, (înv.) a lepăda, a procleți. (Papa l-a ~.)

EXCOMUNICARE s. (BIS.) afurisenie, afurisire, anatemă, blestem, (înv.) proclețenie, procleție. (~ papei aruncată asupra...)

EXCOMUNICAT adj. (BIS.) afurisit, anatemizat, blestemat, (înv. și reg.) proclețit, (înv.) proclet. (Un preot ~.)

*execrațiúne f. (lat. ex-secrátio, -ónis). Sentiment de groază, de scîrbă extremă. Persoană saŭ lucru care inspiră acest sentiment: Nerone a fost execrațiunea neamuluĭ omenesc. Imprecațiune, blestem: a profera miĭ de execrațiunĭ. – Și -áție.

*execréz v. tr. (lat. éx-secror, -ári, a blestema, d. sacer, blestemat). V. consacrez, sacru). Detest, mĭ-e grozav de scîrbă de cineva.

FITZGERALD [fițgérəld], Francis Scott (Key) (1896-1940), scriitor american. Reprezentantul „generației pierdute” a anilor ’20. Nuvele și romane ilustrând atmosfera „epocii jazz-ului”, cu amestecul ei de exuberanță și inconsistență, denunțând consecințele tragice ale optimismului american înnăscut și „visul american” al fericii iluzorii, întemeiate pe succesul material („Cei frumoși și blestemați”, „Povestiri din epoca jazz-ului”, „Marele Gatsby” – capodopera sa, „Blândețea nopții”). Scrisul său a evoluat spre concentrarea mijloacelor de expresie și cultivarea detaliului cu semnificație simbolică.

flaimuc s. m. Om prost, neghiob, nerod. – Origine necunoscută. Cuvîntul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Șeineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germană din vremea aceea; în compunerea lui s-ar putea recunoaște germ. frei mucken „a bîrfi neîngrădit”. Nu este posibilă interpretarea lui Scriban, care pleacă de la germ. verflucher „blestemat” (cf. Iordan, BF, VII, 261). – [3418]

flaĭmúc m. (germ. verfluchter, o înjurătură care înseamnă „blestemat, afurisit, fire-ar al draculuĭ”, pe care Românu o pronunță flaĭfluhter și o pune în gura unuĭ Neamț cam ridicul, ĭar din flaĭfluhter a făcut flaĭmuc, care e și numele doctoruluĭ Flaĭmuc, un personagiŭ burlesc din teatru lui Alexandri). Iron. Filfison cam prost și ridicul.

GREUZE [gröz], Jean-Baptiste (1725-1805), pictor francez. A creat, sub influența lui Diderot, tablouri de gen, sentimentale, cu subiecte moralizatoare („Blestem părintesc”, „Fiul pedepsit”, „Urciorul spart”). Portrete.

harám n., pl. urĭ (turc. ar. haram, lucru nepermis; ngr. harámi, preț derizoriu; sîrb. aram, haram). Vechĭ. Cîștig nepermis: a rîvni haramurile. Azĭ. Fam. Înșelăcĭune (la joc, în afacerĭ): a face haram, a juca cu haram. A mînca haram, a minți. Haram că (Rar), păcat că. De haram, pe nedrept, cu necinste: banĭ de haram. Adv. Cu nelegĭuire, pe nedrept: (de) haram aŭ venit, (de) haram s’aŭ dus (baniĭ). Cu blestem, cu afurisenie: (de) haram e tot ce cîștigă el. Haram să-țĭ fie, de cap să-țĭ rămîĭe, un blestem pin care-ĭ doreștĭ cuĭva răŭ. Pl. hărămurĭ. Mold. Epitet injurios uneĭ vite de tras, maĭ ales bouluĭ: hăĭs, haram! (V. boaĭtă, boală, bolocan). Epitet injurios unuĭ om prost: ce haram! V. crivda și halal.

haram a. blestemat, afurisit (în opozițiune cu halal): copilul ce îmbracă e haram PANN; de haram, pe nedrept: vrei să-ți mănânc banii de haram AL.; a mânca haram, a spune minciuni: măi, tartorule, nu mânca haram și spune drept CR. ║ n. vită proastă și fără stăpân: hăis, ța, haram, la plug! AL. haramu-i cu nărav AL. ║ int. (în blesteme): haram de capul vostru! CR. ║ adv. nemeritat: după cum haram veniră, astfel și haram sau dus PANN. [Turc. HARAM, lucru interzis, sacru, necurat].

hâj1, s.m. sg. (reg.) Afurisit, blestemat; ghiuj, vâj.

hoher, -i, s.m. – 1. Călău: „Stegar i-a si hoheru / Că i-a tăie căpuțu” (Memoria 2001: 105). 2. Om blestemat. – Din magh. hóhér „călău”; Cf. germ. Haher „cel ce cosește vieți” (Țurcanu 2005).

hucĭúm (Mold. sud) și hușúm (nord) n., pl. urĭ (din maĭ vechĭu hugĭum, asalt, năvală, ĭuruș, turc. ar. hüğum, id.). Rar. Nenorocire, pacoste, moarte: Ce hucĭum pe capu luĭ! Dihoru-ĭ hucĭumu găinilor. Par’c’a fost un hușum!, par’c’a fost un blestem să se întîmple răŭ! V. hurjumă, praf.

hulă f. 1. blestem; 2. bârfeală, calomnie: începură a băga multe hule asupra lui BĂLC.; 3. ocară: numai hulă și ură își ridicase asupră-și prin năpăstuirile sale OD. [Slav. HULA].

IMPRECAȚIE s.f. Blestem; injurie, ocară. ♦ Figură de stil care conține un blestem. [Gen. -iei. / cf. fr. imprécation, lat. imprecatio].

IMPRECAȚIE, imprecații, s. f. (Livr.) Blestem; ocară. ♦ Figură de stil care conține un blestem. – Din fr. imprécation, lat. imprecatio.

IMPRECAȚIE s. v. blestem.

IMPRECAȚIE ~i f. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; blestem. 2) Cuvânt sau expresie prin care cuiva i se dorește răul; blestem. 3) Figură de stil care conține astfel de cuvinte sau expresii. [G.-D. imprecației; Sil. im-pre-ca-ți-e] /<lat. imprecatio, ~onis, fr. imprecation

IMPRECAȚIE s. f. 1. blestem; injurie, ocară. 2. figură de stil care conține un blestem. (< fr. imprécation, lat. imprecatio)

*imprecațiúne f. (lat. imprecatio, -ónis). Blestem, maledicțiune. Ret. O figură pin care ĭnvocĭ nenorocire asupra cuĭ-va, cu alte cuvinte, tot blestem, ca: bată-l Dumnezeŭ! – Și -áție.

izda (-dez, -it), vb. – A se îmbolnăvi, a suferi de ceva. Sb. izdati „a elimina” (DAR; Graur, BL, VI, 152). În Olt. și Banat. – Der. izdat, s. n. (boală de stomac); izdat, s. m. (diavol); iujdă, s. f. (chin, suferință); iujdănit, adj. (blestemat).

izdáŭ, a izdá v. tr. (vsl. iz-dati, a scoate, a denunța, a trăda; rus. izdátĭ, a promulga; bg. izdávam, trădez). Vest. A denunța: Fugĭ, izdate, blestemate! Nu izda, nu blestema! (Șez. 32, 111).

ÎMPELIȚAT adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

ÎMPELIȚAT, -Ă, împelițați, -te, adj. Afurisit, blestemat. ◊ Expr. Drac împelițat, se spune despre un copil neastâmpărat, poznaș, obraznic. ♦ (Substantivat, m.; art.) Dracul. [Var.: împielițat, -ă adj.] – V. împelița.

împrelistit, -ă, adj. – Afurisit, blestemat: „Ești o rujă scuturată, / Din vița cea blăstămată; / Ești o rujă domolită, / Din vița cea-mprelestită” (Bârlea 1924 I: 200). – Et. nec.

înjurà v. 1. a ofensa cu vorba; 2. a spune înjurături, a blestema. [Lat. INJURIARE].

învelici vb. IV (înv.) 1. a binecuvânta, a învrednici. 2. a meni rău (cuiva), a condamna, a blestema (pe cineva).

1) jídov, jidoáfcă (Mold. sud, Munt. est) și jidáŭcă (Nord.) s. (vsl. židovŭka; rus. žid, židóvka. V. jidan). Vechĭ. Azĭ maĭ rar și maĭ ironic. Jidan: strâmbe căĭ și rele la spurcațiĭ jidovĭ pururĭ aŭ fost și curse (Prohodu). Jidovu rătăcitor, un personaj din legendele medievale numit și Ahasvérus, blestemat de Hristos să rătăcească pînă la sfîrșitu lumiĭ fiindcă nu l-a lăsat să se odihnească pe prispa luĭ cînd își ducea crucea.

2) jur, a -á v. intr. (lat. jurare, a jura, d. jus, juris, drept, dreptate; it. giurare, pv. cat. sp. pg. jurar, fr. jurer. Rudă cu just). Iaŭ martur pe Dumnezeŭ saŭ altă autoritate pe care o cred sacră: jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat. Mă oblig pin jurămînt, promit serios: jur supunere cuiva. V. tr. Blestem pe cineva dacă nu va face ceva: te jur să facĭ așa cum țĭ-am spus. V. refl. Jur, afirm bazat pe religiune saŭ pe altă credință: mă jur pe cruce, pe onoare că spun adevărat, mă jur să fac (saŭ: că voĭ face) un spital. V. zăŭ.

JURA, jur, vb. I. 1. Tranz. și refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♦ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. ♦ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruință; a implora, a conjura. – Lat. jurare.

JURA vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.

jura (jur, -at), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. și Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s. f. (promisiune, obligație); juruință, s. f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” și rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).

JURARE, jurări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a (se) jura și rezultatul ei; jurământ. ♦ Blestem. – V. jura.

JURAT2, -Ă, jurați, -te, adj. (Pop.; adesea substantivat) Blestemat, afurisit; rău, hain. – V. jura.

JURAT adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

legá1 [At: COD. VOR.1 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare ] 1 vt (C.i. fire, funii, fâșii dintr-o țesătură etc.) A uni strâns capetele printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: a înnoda, a strânge, a înnădi. 2 vt (Îe) A lega gura pânzei, lega nodurile, lega la gură A înnoda firele de la capătul urzelii înainte de a începe țesutul unei pânze pentru a nu se destrăma bătătura. 3 vt (Fig; îae) A începe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; îae) A începe să-i meargă bine cuiva. 5 vt (Reg; îe) A lega băierile de la pungă A face economii. 6 vt (Reg; îae) A deveni mai econom, mulțumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Îvp; îe) A lega tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A căuta subterfugii. 8 vt (Îvp; îae) A vorbi fără temei. 9 vt A înnoda șireturi, nojițe etc.. pentru a încheia sau pentru a fixa încălțămintea pe picior Si: a se încălța. 10 vt (Prc; c.i. opinci, obiele) A strânge pe picior cu ajutorul nojițelor. 11 vt (Reg; îe) Cât ți-ai lega nojița (sau nojițele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: a înnoda. 13 vt (Îc) Ac de ~t Croșetă. 14 vt (Îac) Andrea. 15 A petrece în jurul gâtului cravata, pe sub gulerul cămășii, fixând în față capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata după o anumită modă. 17 vrp (D. bărbați îndrăgostiți; îe) A-i lega calțaveta A fi foarte supus femeii iubite, făcându-i toate poftele. 18 vt A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc.. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i oferi ca plată, ca pomană împreună cu obiectul în care au fost puși. 20 vt (C.i. fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație) A prinde de ceva prin înnodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c.i. cozile împletite ale femeilor; urmat de determinările „în cunună”, „una peste alta”) A împreuna prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte în alta. 22 vt (Spc; reg) A înnoda frunzele a două sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbră. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C.i. saci, desagi, pungi etc.) A închide la gură, adunând marginile și înnodându-le sau strângându-le cu o sfoară ale cărei capete se înnoadă. 26 vt (C.i. obiecte, materii etc..) A pune într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini. 27 vt (Pop; îe) Leagă sacul până e plin Averea trebuie administrată chibzuit încă de la început. 28 vt (Pop; îe) În sacul ~t nu știi ce-i ~t Se spune despre o femeie însărcinată despre care nu se știe dacă va naște băiat sau fată. 29 vt (Pop; îe) A lega paraua cu șapte (sau nouă, zece) noduri (ațe) A cheltui cu economie o sumă de bani. 30 vt (Pop; îae) A fi zgârcit. 31 vt (C.i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C.i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A împacheta prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un druc de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns. 34 vt (Spec) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C.i. fire de grâu, de cânepă sau nuiele, vreascuri etc.) A lua și a pune laolaltă, strângându-le cu ajutorului unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate. 36 vt A încinge cu o funie etc. snopuri, mănunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; îe) A (nu) ~ două în (sau într-un) tei (prin etimologie populară trei) A (nu) pune nimic de-o parte din câștigul obținut. 39 vt (Reg; îe) A nu lega două A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmț; îe) Să-i legi cu tei (într-un curmei) și să-i dai pe apă (sau în gârlă) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienți. 41 vt (C.i. părul oamenilor) A strânge la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se împrăștia în dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C.i. obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale acestora) A aduna pe lângă corp făcând din două sau mai multe părți un tot, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu, al unei panglici etc. ca să nu se desfacă, să nu alunece sau să nu stea neglijent Si: a încinge. 43 vt (Reg; c.i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strânge, a încreți marginile cu o sfoară, cu o curelușă trecută prin mai multe găuri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) încinge cu un brâu. 46 vt (Rar; c.i. pânzele corăbiei) A aduna la un loc Si: a strânge. 47 vt (Rar) A începe hora. 48 vt (C.i. uși, obloane, porți etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: a fereca. 49 vt (Fig; îe) A avea inima ~tă cu curele A fi nepăsător. 50 vt (Fig; îae) A fi insensibil. 51 vt A strânge butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența în utilizare. 52 vt A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 53 vr (Îvp; îe) Butia cu un cerc nicicum nu se leagă A nu putea anula un rău dintr-o dată. 54 vt A întări roțile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei șine peste obezi. 55 vt (C.i. căruțe, care) A îmbrăca în fier caroseria. 56 vt (C.i. mai ales obiecte de podoabă) A îmbrăca cu plăci de metal prețios Si: a placa. 57 vt (C.i. piese de mobilier, pergamente sau acte de preț) A îmbrăca, prin acoperire integrală sau parțială, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a înfrumuseța. 58 vt A prinde una de alta foile unei cărți, prin coasere sau lipire și a-i pune scoarțe Si: a broșa, a cartona, a coperta (reg) a compacta. 59 vr (Rar; d. oameni, urmat de „în zale”) A-și îmbrăca armura Si: (înv) a se împlătoșa, a se înzăua. 60 vt (C.i. obiecte dezmembrate sau piese detașabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una lângă alta a părților componente sau desfăcute, prin strângerea lor cu o funie, lamă metalică, sârmă etc. Si: (pfm) a drege. 61 vi (Îe) Viața ~tă cu ață Se spune despre existența precară sau periclitată a cuiva. 62 vt (Înv; îe) A lega tabăra (sau, rar, lagărul) A fortifica, prin diverse întărituri, în special prin care de luptă, o armată care staționează sau se află în marș, pentru a împiedica intruziunea inamicului în rândurile proprii. 63 (Înv; îae) A pune o armată în dispozitiv de luptă. 64 vt (C.i. obiecte de mărime sau de greutate mică) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: a agăța, a atârna, a prinde, a țintui. 65 vt (Îvp; spc) A construi plute, asamblând trunchiuri de copaci. 66 vt (Îvp; c.i. părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc..) A fi fixat în toc sau în legătoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 67 vt (Spc; c.i. lăstari de viță-de-vie ori tulpine ale unor plante de cultură agățătoare) A fixa pe araci Si: a arăci. 68 vt (Pop; c.i. fuiorul sau caierul de lână) A pune în furca de tors o cantitate de lână și a o prinde de aceasta cu o panglică, cu o sfoară etc. 69 vt (C.i. ambarcațiuni; udp „de”, „la” care indică locul sau obiectul de care se fixează) A fixa prin parâme Si: a acosta, a ancora. 70 vi (Mrn; îe) A lega în barbă A ancora cu două ancore ale căror lanțuri sunt paralele. 71 vt (Mrn; îe) A lega la schelă A opri într-un port o corabie, fixând-o cu părâme de stâlpii cheiului. 72 vt (Îvr) A întinde pânzele unei corăbii. 73 vt (C.i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lănțisor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit.. 74 vi (Reg; îe) A umbla cu ciolanele ~te la gât Se spune despre cineva care se comportă nefiresc. 75 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) lingurile de gât A nu aștepta cu masa pusă pe cineva invitat, care a întârziat. 76 vt (Îvr; îae) A lăsa flămând pe cineva. 77 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) bășica (sau tinicheaua) de coadă A concedia pe cineva cu scandal. 78 vt (Îrg; îae) A retrage cuiva bunăvoința sau favoarea de care se bucura Si: a disgrația. 79 vt (Pop; îe) Șoarecele nu încape-n gaură și-și mai leagă și-o tigvă de coadă Se spune despre oamenii care încearcă să facă mai mult decât pot. 80 vt (Fam; îe) A lega cartea (sau vornicia etc.) de gard A întrerupe o activitate. 81 vt (Reg; îe) A nu fi ~t de gard A nu fi etern sau fără sfârșit. 82-83 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul de altul. 84-85 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 86-87 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) atârna. 88-89 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) înlănțui pentru a acționa ca o singură forță. 90 vt (Pop; îe) Bun să-l legi la rană Se spune despre un om blând și generos. 91 vt (Pop; îe) Omul bătrân și nebun leagă-l de gard și-i dă fân Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau îndreptat. 92 vt (Reg; d. copii mici; îe) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 93 vt (Fam; îe) A ține (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedeslipit de cineva. 94 vt (Pop; d. musafiri; îe) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 95 vt (Fig; c.i. sunete, cuvinte) A îmbina în conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 96 vt (Fig; c.i. propoziții, fraze) A formula și a combina pentru a exprima ceva. 97-98 vt (Îe) A (nu) putea să lege un cuvânt, o vorbă (sau vreo câteva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 99-100 vt (Îae) A (nu) putea construi (decât) cu dificultate un enunț. 101 vt (Rar; îe) A lega vorbe fără șir A vorbi incoerent. 102 vt (Rar; îe) A nu lega două A nu putea înțelege nimic din vorbirea cuiva. 103 vt (Fig; rar; c.i. subiectul scrierii, șîe „a lega în stihuri”) A versifica. 104-105 vtr (D. activități psihice, în fiziologia umană) A (se) forma. 106 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 107 vt (Îlv; d. oști) A lega împresurare A se desfășura. 108 vr (Îvr; d. căldură) A se forma. 109 vr (Îvr; d. căldură) A se degaja. 110-111 vtr (D. căi de comunicație, poduri etc.) A uni orașe, locuri etc..aflate la o oarecare distanță unele de altele. 112-113 vtr (D. săli, camere, spații din imobile) (A face să comunice sau) a comunica. 114 vt (C.i. obiecte perechi, piese formate din două părți identice) A uni prin alăturare sau prin strângere cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 115 vt (C.i. pari, stâlpi etc.) A uni pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 116 vt (C.i. grinzi, bârne etc. folosite în construcție) A împreuna cu ajutorul cuielor sau prin încastrare. 117 vt A asambla părțile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 118-119 vtr (D. sprâncene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) îmbina. 120 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, țesuturi etc. 121 vt (Med) A sutura. 122 vr (Îvr) A se încleia. 123 vr (D. lapte) A se prinde. 124 vr (D. sirop) A se îngroșa, devenind cleios. 125 vt (Teh; c.i. conductori sau anumite piese și ansamble ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune între un element al acestuia și o sursă de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 126 vt (Teh; spc) A instala aparatele și dispozitivele necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 127 vt (C.i. piatră sau blocuri de piatră de construcție, pereți etc.) A fixa într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate Si: a încastra, a înțepeni. 128-129 vtr (D. atomi, substanțe chimice sau alimente în stare fluidă) A fi combinat sau a se combina cu… 130 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 131 vt (C.i. cuvinte, propoziții, fraze) A nu marca grafic, prin spații albe, unitățile unui enunț. 132-133 vtr (D. propoziții sau d. elemente ale acestora) (A fi în relație sau) a se relaționa cu…. 134-135 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvențe muzicale) (A fi unit sau) a se uni în chip armonios Si: a (se) armoniza. 136-137 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvențe narative) A (se) structura în mod logic, coerent. 138-139 vtr (Fig; c.i. oameni) A (se) aduna în aceeași parte sau la un loc. 140 vt (C.i. lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora) A grupa pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 141-142 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa în același plan ori în același sistem. 143 vr (Îlv) A se lega prieteni A se împrieteni. 144 vr (Îlv) A se lega tovarăși A se întovărăși. 145 vr (Îlv) A se lega frați de cruce A deveni frați de cruce Si: (înv) a se înfrăți. 146-147 vtr (C.i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relație de prietenie, rudenie etc. 148 vt (Fam; îlv) A ~ (o) cunoștință A cunoaște pe cineva. 149 vt (Îe) A lega vorbă (sau vorba, înv, voroavă) A intra în vorbă cu cineva. 150 vt (D. primari, conducători, state etc.) A intra în relații diplomatice, politice, unilaterale etc. 151 vt (Înv; îe) A lega pacea (sau împăcăciunea) A încheia pace. 152 vt (Îe) A lega cuvânt A face un legământ. 153 vt (Îvr; îe) A lega tablele A ratifica un acord prin documente. 154-155 vtr (Înv) A (se) căsători. 156 vt (Îvp; îe) A-și lega viață (sau, rar, viețile) ori soarta (și viața) (de cineva) A se căsători. 157-158 vt (Îvp; îe) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfânt sau) cu cel necurat. 159 vt (Îe) A-și lega destinul (soarta) de cineva (sau de soarta) destinul cuiva A împărtăși aceeași soartă, evoluție cu cineva. 160 vt (Rar; îe) A fi ~t cu veșnicia A fi predestinat veșniciei. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se unui în jurul aceluiași ideal. 162 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se asocia. 163 vt (D. neamuri, așezăminte) A (se) înfrăți. 164 vr (Rar; d. personalități creatoare) A se asemăna pe baza afinităților de creație. 165-166 vtr (D. oameni, suflet, inimă, minte) A fi atașat sau a se atașa de cineva. 167 vt (Rar; îe) A-și lega ochii (de ceva) A nu-și putea lua privirea de la ceva. 168-169 vtrp (Înv; îe) A lega de glie (sau de pâmânt, rar, de moșie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus în situația de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic și social față de un anumit ținut, de o anumită moșie. 170-171 vti (Înv; pex; îae) A diminua sau a îngrădi libertatea de mișcare și de organizare a cuiva. 172 vi (Fig; urmat de „de pământ”, „de brazdă”) A fi constrâns să ducă o viață limitată spiritual. 173 vi A fi atașat de locul de muncă, de rangul deținut sau oamenii de care depind acestea. 174 vi (Pex) A fi în subordinea sau la cheremul cuiva. 175 vr (Îvp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 176 vt (Înv) A fi interesat de… 177 vt (Înv; c.i. nume, orgolii, funcții) A-și face un merit, un renume etc. din ceva. 178 vr (Fam) A provoca la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: a se agăța, (înv) a se alega1, a persecuta, (îrg) a agasa, a enerva, a sâcâi, a supăra, a plictisi, a zădărî, (liv) a bate la cap, a tracasa, (reg) a se ține de capul cuiva, a se ține scai de cineva, a zăhăi. 179 vr (Îe) Ce te legi de (cineva)? Se spune când o persoană nu este lăsată în pace. 180 vr (Îvp; îe) A se lega de cineva ca scaiul de oaie, a se lega de capul (cuiva) A sta mereu în preajma cuiva, devenind uneori agasant. 181 vr (Rar; îe) A se lega de coada (cuiva) A se ține după cineva. 182 vr (Îvr; îe) A-și lega unul și altul gura (de cineva) A bârfi. 183 vr (Pop; d. dor, dragoste, boală etc.) A pune stăpânire pe… Și: a se aprinde, a se lipi. 184 vr (Îvp; d. blesteme, vrăji) A se adeveri. 185 vr (Îe) ~-s-ar moartea de…! Blestem prin care se dorește moartea cuiva. 186 vt A acosta o persoană de sex opus, cu intenția de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 187 vt A face avansuri cuiva într-un mod nepermis Si: a hărțui sexual. 188-189 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 190-191 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna, etc. 192 vt (C.i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi în strânsă conexiune cu… 193 vt (C.i. noțiuni, concepte etc.) A fi în mod strict corelat cu... Si: a se corela, a se intercondiționa. 194 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A determina. 195 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A condiționa. 196 vt (Pex; c.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A influența. 197 vt (C.i. oameni) A depinde de… 198-199 vtr (C.i. rezultatele unor activități intelectuale sau artistice și consecințele unor fenomene, procese etc.; udp „cu”, „de”) A (se) asocia cu... 200-201 vtr (C.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 202-203 vtr (Pex; c.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin… 204-205 vtr (Îe) A(-și) lega numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 206-207 vtr (Îae) A i (se) asocia reputația cu ceva. 208 vt (C.i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecință Si: a decurge, a deriva. 209 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A se referi la... 210 vrr (D. credinte, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A trimite la…. 211 vt (C.i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lanț, al unor cătușe Si: a fereca, a încătușa, a înlănțui, a pune în fiare. 212 vt (Spc; c.i. persoane urmărite, delincvenți etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a închide, a întemnița. 213 vt (Îe) A ~ (pe cineva) fedeleș (sau burduf, butuc, bute, cobză, nod, snopi, îvr, ca butuc) A imobliliza complet pe cineva prin legături (89) foarte bine strânse. 214 vt (Îe) A ~ (pe cineva) spate în spate (sau la spate) A imobilza într-o singură legătură trupurile a doi oameni așezați spate la spate. 215 vt (Fig; îe) A ~ (pe cineva) de mâini și de picioare A imobiliza total pe cineva. 216 vt (Fig; pex; îae) A priva pe cineva de libertatea de mișcare sau de acțiune. 217 vi (Fam; îe) A fi nebun (sau, rar bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat într-o criză de agitație psiho-motorie. 218 vi (Fam; îae) A se comporta ca un nebun. 219 vt (Înv; c.i. condamnați) A imobliza, prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a țintui. 220 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) la stâlpul infamiei A condamna pe cineva în public Si: a blama. 221-222 vtr (Fig) A (se) încurca. 223-224 vtr A (se) prinde în cursă. 225 vt (Îvp) A lua în stăpânire Si: a supune. 226 vrp (Fig) A fi ținut în loc. 227 vrp (Fig) A fi împiedicat. 228 vt (Fig; îe) A lega mâinile A lipsi de puterea de a acționa. 229 vt (Înv; îe) A fi cu mâinile ~te la piept A-și împreuna mâinile în semn de cucernicie sau de neputință. 230 vt (Înv; pex; îae) A fi uluit. 231 vt (Îe) A lega limba (sau gura) cuiva A împiedica pe cineva să vorbească. 232 vt (Îae) A reduce la tăcere pe cineva. 233-234 vtr (Îe) A i (se) lega cuiva limba (A face să nu mai vorbească sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuțî. 235-236 vtr (Spc; îae) A nu mai putea vorbi din motive de boală. 237 vt (Fam; îe) Leagă-ți gura (sau clanța, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi. 238 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fierul A împiedica pe cineva să mai lupte, blocându-i mișcarea spadei Si: a dezarma. 239 vt (Înv) A împiedica mișcarea unei roți. 240 vt (C.i. animale domestice, rar, păsări; udp „cu”, „de”, „la”) A fixa printr-un lanț, printr-o funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a mâna în direcția dorită ori pentru a împiedica să fugă. 241 vt (Îe) A (-și) ~ măgarul (sau samarul) de gard A se îmbogăți în urma slujbei pe care o are. 242 vt (Rar; îe) A-și lega calul (reg, caii) A se liniști. 243 vt (Reg; îe) A lega câinele la gard A se lăuda în mod justificat. 244 vt (Fam) A lega cățeaua, leagă-ți căteaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 245 vr (Pop; d. pești) A se prinde în undiță, năvod etc. 246 vrr A se obliga să îndeplinească sau să respecte condițiile sau termenii unui contract, ai unei convenții etc. 247 vrr A cădea de acord Și: a se învoi. 248 vr (Pop) A paria. 249 vr (Pop; spc; d. călușari) A se constitui în formație în urma unui jurământ Si: a se jura. 250 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi constrâns prin ceva față de cineva sau ceva. 251 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi dator. 252 vt (Îe) A spune cuvinte care leagă A-și lua un angajament față de cineva cu ocazia logodnei sau căsătoriei. 253 vt (Spc) A pune drept zălog Si: (pop) a chiezăși. 254 vt (Înv; c.i. dări, impozite etc., legi, dispoziții etc.) A institui și a face să intre în vigoare. 255 vt (Îvr) A fixa un legământ care implică un anumit tip de credință morală. 256 vt (Bis; îvp; c.i. sărbători sau posturi din calendarul creștin) A institui prin hotărâre sinodală zilele de sărbătorire ale unui sfânt și zilele sau perioadele de timp în care creștinii sunt datori să postească. 257 vt (Pop) A impune o interdicție Si: a interzice. 258 vt (Înv) A anula printr-o lege (33), amendament etc. o dare, un impozit, etc. 259 vt (a) (Bis; îoc a dezlega; d. apostoli, preoți etc.) A opri, prin anumite dispoziții, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 260 vt (a) (Bis; pex; îoc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite și pe oamenii care se fac vinovați de ele. 261 vt (a) (Bis; spc) A nu dezlega păcatele cuiva. 262 vt (a) (Pex; înv; d. oameni, instituții etc. cu mare influență sau putere de decizie) A dispune după bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei funcții, meserii etc. 263 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A vrăji pe cineva. 264 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A descânta de ceva pe cineva. 265 vt (Pex; îvp; c.i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce în imposibilitate de a acționa sau de a funcționa normal. 266 vt (Îvp; c.i. bărbați, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 267 vt (C.i. miri, sau unirea sexuală dintre aceștia) A împiedica, prin vrăjitorie să se producă. 268 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună) A opri, prin vrăji, descântece, să survină. 269 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună etc.) A face prin vrăji să se abată asupra unui anumit ținut. 270 vt (Îvr; c.i. un ritual magic, o vrajă, efectele acestora) A opri să se producă Si: a anula, a desface, a suprima. 271-272 vtrp (Îe) A ~ (cuiva) drumul A împiedica pe cineva să meargă pe unde dorește. 273-274 vtrp (Îae) A zădărnici planurile cuiva. 275 vt (Pop; c.i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 276 vt A acoperi, de obicei prin înfășurare, cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 277 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a împiedica pe cineva să vadă, să vorbească etc. 278-279 vtr (D. femei) (A fi îmbrobodit sau) a se îmbrobodi. 280-281 vtr (D. bărbați, urmat de „turcește”) (A fi înfășurat sau) a-și înfășura capul, după moda orientală, cu un șal, un turban etc. 282 vt (Îe) A-și lega capul cu…, a-și lega de cap necaz (sau nevoie) A se căsători. 283 vt (Îae) A-și complica existența. 284-285 vti (Îe) A-și lega ochii, a lega la ochi A (se) amăgi. 286-287 vti (Îae) A(-și) face iluzii. 288-289 vti (Spc; îae) A fermeca. 290 vt (Pop) A acoperi cu un văl, basma etc. capul miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în râdul nevestelor. 291 vt A acoperi cu ceva corpul unei ființe sau părți ale acestora pentru a le proteja. 292 vt (Reg; c.i. stoguri, clăi, căpițe de fân, paie, etc.) A acoperi vârful cu ceva pentru a proteja de umezeală, de vânt etc. 293 vt A îngriji o rană sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 294 vr (Fam; îe) A se lega la cap fără să-l doară A-și crea complicații, greutăți inutile. 295-296 vtrp (Pop) A (se) trata. 297 vt (Pop) A alina o durere sufletească. 298 vi (Îvp; d. plante de cultură, florile acestora) A se afla în perioada de fructificație Si: a face fructe. 299 vi (Îe) A lega sec A nu rodi. 300 vi (Spec; d. varză) A face căpățână. 301 vi (Îvp; d. pomi altoiți) A da naștere la tulpini secundare. 302-303 vir (D. roade, fructe etc.) A începe să se dezvolte, trecând de la stadiul de floare la cel de fruct. 304 vi (Pan; d. animale) A concepe. 305 vi (Rar; d. anumiți compuși chimici) A se solidifica în prezența unui reactiv. 306 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vânjos Si: a se întări.

LEPĂDA vb. v. afurisi, alunga, anatemiza, avorta, blestema, deborda, depărta, dezbrăca, excomunica, feri, goni, izgoni, îndepărta, lăsa, năpârli, păzi, refuza, renunța, respinge, scoate, trage, vărsa, voma, vomita.

lovésc v. tr. (vsl. loviti, a vîna, a prinde, a pescui; sîrb. loviti, rus. lovítĭ. V. lovea, dulăŭ, uluĭesc). Izbesc, ating violent, trag cu: a spart oala lovind-o cu picĭoru, un glonț l-a lovit în picĭor. Nemeresc, ating: glonțu a lovit bine. Atac: armata inamică fu lovită pe neașteptate. Ating, apuc: lovi-te-ar boala (formulă de blestem)! Fig. Jignesc, vatăm, aduc pagubă: a lovi onoarea, interesele saŭ (intr.) în onoarea, în interesele cuĭva. V. refl. Mă cĭocnesc, mă izbesc din întîmplare: pin întuneric m’am lovit cu capu de ușă. Intru în luptă: cavaleriile s’aŭ lovit între ele. Fig. Mă potrivesc, mă nemeresc: a se lovi ca nuca’n părete (adică nu se potrivește, vorbind de o vorbă ne la locu eĭ). Mă învoĭesc, mă acord, mă potrivesc: ne lovim cu gîndu.

MALEDICȚIE s. v. blestem, imprecație, ocară.[1]

  1. Var. maledicțiune — LauraGellner

MALEDICȚIE s. f. blestem; nenorocire, fatalitate. (< fr. malédiction, lat. maledictio)

MALEDICȚIE, maledicții, s. f. (Livr.) Blestem; nenorocire, fatalitate. [Var.: maledicțiune s. f.] – Cf. fr. malédiction.

*maledicțiúne f. (lat. maledíctio, -ónis, d. male, răŭ, și dictio, zicere. V. dicțiune). Blestem. – Și -ćție.

MALEDICȚIUNE s.f. (Liv.) Blestem. [Pron. -ți-u-, var. maledicție s.f. / cf. fr. malédiction, lat. maledictio].

mănînc, a mînca v. tr. (lat. mandúco, -áre, a mînca, d. mándere, a mînca; it. mangiare, fr. manger. Mănînc e reduplicat, din mînc, cum se zice pin vest. – Mănînc, mănîncĭ, mănîncă, mîncăm, mîncațĭ; mîncam; mîncasem; să mănînc, să mîncăm, V. mandibul). Mestec în gură și înghit: a mînca pîne, fructe. Fig. Atac, rod: rugina mănîncă feru, apa mănîncă malu. Consum, absorb: soba mănîncă multe lemne. Risipesc, consum: a-țĭ mînca averea în petrecerĭ, a mînca baniĭ statuluĭ (a delapida). Sufer, îndur (Iron.): a mînca o bătaĭe. Mănînc din ochĭ (saŭ cu ochiĭ), privesc cu lăcomie. A mînca cuvintele, a le pronunța răŭ. A mînca pe cineva fript, a-l nimici, a-l prăpădi. A mînca cuĭ-va zilele, capu, vĭața, 1. a-l nimici, 2. a-l amărî îndelung. A fugi mîncînd pămîntu, a fugi foarte răpede (mîncînd distanțele). A mînca borș (triv.), 1. a vorbi prostiĭ, 2. a spune mincĭunĭ. A-țĭ veni să mănîncĭ (o persoană), 1. a-țĭ plăcea foarte mult (de aicĭ exclamațiunĭ ca: mînca-l-ar mama! termin de ĭubire adresat de o mamă unuĭ băĭat mic), 2. a urî foarte mult: acest deputat mănîncă Jidanĭ (de aicĭ blesteme ca: mînca-te-ar cîniĭ!). A-țĭ mînca credința (ca Țiganiĭ biserica), a-țĭ perde creditu, a nu maĭ inspira încredere. A-țĭ mînca de supt unghie, a fi grozav de avar. V. intr. Prînzesc orĭ cinez: azĭ nu mănînc acasă. V. refl. Cîniĭ (saŭ oameniĭ) se mănîncă între eĭ, se bat (saŭ se ceartă). A te mînca v. impers. A simți mîncărime. A te mînca palmele, a avea gust să bațĭ pe cineva. A te mînca spinarea, a avea gust să fiĭ bătut de cineva. – În nord mînînc.

micoli vb. IV (reg.) a blestema.

MOLAY, Jacques de (1243-1314), mare maestru al Ordinului Templierilor (din 1298). Arestat din ordinul regelui francez Filip al IV-lea cel Frumos, a fost judecat, torturat și ars pe rug, cu scopul de a se lua averea Ordinului. Conform tradiției, i-a blestemat pe cei care l-au supus supliciului, aceștia murind în mai puțin de un an.

Myrtilus, fiul lui Hermes și vizitiul lui Oenomaus, regele Pisei. A ajutat-o pe Hippodamia, fiica regelui, să se căsătorească cu Pelope, punînd la cale un vicleșug care a atras moartea lui Oenomaus (v. și Hippodamia). După căsătoria celor doi se spunea că Myrtilus, și el la rîndul său îndrăgostit de Hippodamia, ar fi fost ucis de către Pelops, care l-a aruncat în mare. Înainte de a muri, el l-a blestemat pe Pelops împreună cu întregul neam al pelopizilor. După moarte, Myrtilus a fost transformat de către divinul său părinte într-o constelație – a Vizitiului.

NAIBA f. Una din numirile populare ale diavolului. * La ~! se spune, când cineva vrea să se lepede de ceva. Ce ~! se spune pentru a exprima nerăbdarea sau nemulțumirea. Al ~ii! se spune pentru a exprima mirarea. Dat ~ii a) care pricinuiește multă bătaie de cap; b) care este foarte dezghețat și descurcăreț. Pe ~! se spune pentru a nega ceva. Nici pe ~ absolut nimic. A căuta pe ~ a se aventura în ceva, care poate avea urmări neplăcute. A da de ~ (sau a vedea pe ~) a nimeri într-o încurcătură. A da (sau a lăsa) pe cineva sau ceva la ~ (sau ~ii) a renunța la cineva sau ceva. Du-te (sau fugi) la ~! sau du-te ~ii!, lua-te-ar ~!, fire-ar (sau fir-ar) al ~ii (să fie)! se spune pentru a exprima o imprecație sau un blestem. [G.-D. naibei] /Orig. nec.

nátimă f., pl. e și ĭ (din. anatima. V. nătimană). Vest. Morman de petre care simulează mormîntu unuĭ dușman și pe care o femeĭe îl face la hotaru uneĭ moșiĭ și-l tămîĭază pronunțînd blesteme 40 de zile în credință că așa va muri acel dușman. Bubă mare și rea. Monstru, namilă: (și’n est): natima ceĭa de aeroplan.

NECURAT, -Ă, necurați, -te, adj. 1. Murdar. ♦ Fig. Necinstit, dubios, incorect. 2. Blestemat, spurcat; diavolesc. ◊ Duh necurat = spirit rău. ♦ (Substantivat, m. art.; pop.) Dracul, diavolul. – Ne- + curat.

NELLIGAN [neligã], Émile (1879-1941), poet canadian de limbă franceză. Admirator al „poeților blestemați”, a fost cel mai talentat simbolist al epocii sale. Versuri cu un deosebit simț al ritmului și imagisticii, exprimând iubirea pentru frumos și sfâșierea în fața contradicției dintre idealuri și realitate („Poezii complete”, postum).

noróc și (vest) năróc n., pl. oace (vsl. na-rokŭ, hotărîre, soartă, d. rešti-rekon, a zice, a vorbi; sîrb. narok, soartă; pol. narok, într’adins. V. ob-roc, pro-roc, so-roc). Soartă fericită, fericire: Ce noroc pe el! Noroc să dea Dumnezeu! Soartă bună saŭ rea: așa ĭ-a fost norocu. La noroc (saŭ și: într’un noroc), la întîmplare, în bobote: am ochit la noroc, și tot am nimerit! A avea noroc, a avea parte de fericire. Bată-te norocu!, formulă de blestem glumeț egală cu: să fii fericit! V. orînd, ursită.

OCARĂ s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă. jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (DER).

OROPSI, oropsesc, vb. IV. Tranz. 1. A asupri, a urgisi, a prigoni, a persecuta. 2. (Pop.) A izgoni, a alunga. ♦ A lăsa la voia întâmplării; a părăsi. 3. (Înv. și reg.) A certa, a ocărî, a blestema. [Var.: (reg.) horopsi vb. IV] – Et. nec.

OROPSI vb. v. abandona, admonesta, afurisi, alunga, anatemiza, blestema, certa, dăscăli, depărta, dojeni, excomunica, goni, izgoni, îndepărta, lăsa, moraliza, mustra, părăsi.

OSÂNDĂ ~e f. pop. 1) Pedeapsă aplicată unei persoane prin hotărâre judecătorească; condamnare. ◊ A-și face ~a cu cineva a se chinui cu cineva. 2) Ceea ce provoacă neplăceri; blestem; nenorocire; năpastă; pacoste. /v. a (se) osândi

OSÂNDĂ, osânde, s. f. (Pop.) 1. Condamnare, pedeapsă la care este supus cineva (de către organele judiciare). ◊ Expr. A-și face osânda = a executa pedeapsa la care este condamnat. (Reg.) A-și face osânda cu cineva = a se purta rău, fără milă; a chinui, a tortura pe cineva. 2. Fig. Blestem; pacoste, năpastă, nenorocire, urgie. – Din osândi (derivat regresiv).

OSÂNDIT, -Ă, osândiți, -te, adj. (Pop.; adesea substantivat) 1. Condamnat, pedepsit. 2. Blestemat; nenorocit, năpăstuit, urgisit. – V. osândi.

PASĂRE MĂIASTRĂ (în mitologia românească), pasăre simbolică sau alegorică. Reprezentată ca o pasăre strălucitoare, multicoloră, cu forțe magice nelimitate. Este o pasăre justițiară; are rang regal și e slujită de toate celelalte păsări. Simbolizează adesea inaccesibilul aerian, imposibilul și himericul. Cântecul ei întinerește pe cel ce o ascultă. Uneori este o fată de împărat transformată în pasăre, ca urmare a unui blestem. Tema p.m. a constituit o sursă de inspirație pentru C. Brâncuși.

PÂRDALNIC, -Ă, pârdalnici, -ce, adj. (Pop. și fam.; adesea substantivat) Afurisit, blestemat. ♦ (Substantivat, m. art.; eufemistic) Diavol. ◊ Expr. Lasă-l pârdalnicului (sau la pârdalnicul) = lasă-l încolo! dă-i pace! – Et. nec.

PÂRDALNIC adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

pârdalnic, -ă pârdalnici, -e adj. afurisit, blestemat

PELOPS (în mitologia greacă), fiul lui Tantal, regele Frigiei. Amintit în „Iliada” ca întemeietor al dinastiei regale a lui Agamemnon. Potrivit tradiției, în adolescență a fost tăiat în bucăți de tatăl său și oferit zeilor la un ospăț, ca test de omniscență divină. După constatarea capcanei a fost reconstituit de Zeus (care însă l-a blestemat pe Tantal și pe urmașii săi). Zeița Demeter, care apucase să mănânce o bucată de umăr, i-a dăruit acestuia un umăr de fildeș. S-a căsătorit cu Hipodame și a avut mai mulți copii. Numele său a fost dat Pelopones-ului. Unele tradiții grecești îl considerau fondatorul dinastiei Pelopide din Micene și întemeietor al Jocurilor Olimpice.

pîrdalnic (pîrdalnică), adj. – 1. Blestemat, îndrăcit. – 2. (S. m.) Diavol. – Var. purdalnic. Sl. prodalĭnikŭ „vînzător”, dar probabil cu sensul existent deja în sl. de „trădător”, cf. sb. prodati „a vinde” și „a trăda”. Relația cu a pierde (Philippide, Principii, 147), cu pol. pierdel „pîrț” (Cihac, II, 246) sau cu pradă „jaf” (Tiktin; Candrea) nu e sigură.

POEȚII BLESTEMAȚI (< fr.) Sintagmă lansată de Paul Verlaine în cartea „Les poètes maudits” (1884, 1888), referitoare la șase poeți, între care St. Mallarmé, A. Rimbaud și Verlaine însuși, al cărui nume apărea în anagramă („Pauvre Lélian”).

Polynices, fiul lui Oedipus și al Iocastei și frate cu Eteocles. După moartea lui Oedipus, cei doi frați – blestemați de către părintele lor pentru că nu voiseră să-l sprijine atunci cînd fusese izgonit de către Creon – hotărăsc să-și împartă tronul, domnind fiecare cîte un an. La împlinirea termenului fixat însă, Eteocles refuză să-i cedeze domnia fratelui său, așa cum fusese învoiala. Polynices se refugiază atunci în Argos, la curtea lui Adrastus (v. și Adrastus). Cu sprijinul acestuia el pornește expediția celor șapte pentru a pune mîna prin forță pe tronul rîvnit. În lupta care are loc, cei doi frați se ucid reciproc (v. și Eteocles), împlinind în felul acesta blestemul lui Oedipus. Dar, în timp ce Eteocles e înmormîntat cu mare cinste, Polynices, socotit uzurpator și trădător, e sortit să putrezească în țărînă neîngropat, pradă fiarelor sălbatice. Mînată de sentimentul datoriei și de dragostea de soră pe care a nutrit-o pentru frații ei, fără deosebire, Antigone încalcă porunca și oficiază ritualul înmormîntării. Pentru păcatul săvîrșit ea plătește, la rîndu-i, cu viața (v. și Antigone).

PRICĂJIT adj., s. v. afurisit, bleg, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, lepros, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, rău, stupid, ticălos, tont, tontălău.

próclet, -ă s. (sîrb. próklet, vsl. proklentŭ, blestemat, d. klenti, a blestema; bg. proklét, rus. proklĕátyĭ). Vechĭ. Afurisit, blestemat, sacrileg, nelegĭuit. – Și tríclet și tréclet (sîrb. tri-klet, vsl. triklentŭ, de treĭ orĭ afurisit).

PROCLET adj. v. afurisit, anatemizat, blestemat, duplicitar, excomunicat, fals, fariseic, necredincios, păgân.

proclet (procletă), adj. – Blestemat, afurisit. Sl. proklętŭ, din klęti „a blama, a detesta” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Byhan 314; Bărbulescu, Arhiva, XLII, 204). – Der. procleți vb. (a afurisi); triclet (var. treclet), adj. (afurisit), din sl. triklętŭ „de trei ori afurisit”; procleț(en)ie, s. f. (înv., blestem).

PROCLET, -Ă, procleți, -te, adj. 1. (Înv.; adesea substantivat) Care a fost excomunicat, anatemizat, blestemat; eretic; p. ext. păgân, necredincios. 2. (Reg.; adesea substantivat) Ticălos, rău, păcătos, ipocrit. 3. (Reg.) Grozav, strașnic, cumplit. – Din bg. proklet.

PROCLEȚENIE s. v. afurisenie, afurisire, anatemă, blestem, excomunicare.

PROCLEȚI, proclețesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A afurisi, a blestema. ♦ Refl. (Despre boli) A se înrăutăți, a se agrava. – Din proclet.

PROCLEȚI vb. v. afurisi, anatemiza, blestema, excomunica.

procleți, proclețesc, vb. IV 1. (înv.) a excomunica, a anatemiza; a blestema; a condamna, a dezaproba. 2. (refl.; reg.; despre boli; în forma: precleți) a se înrăutăți, a se agrava.

PROCLEȚIE s. v. afurisenie, afurisire, anatemă, blestem, duplicitate, excomunicare, falsitate, fățărnicie, ipocrizie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug.

PROCLEȚIT adj. v. afurisit, anatemizat, blestemat, excomunicat.

PROFERA vb. tr. a spune, a rosti injurii, blesteme, amenințări. (< fr. proférer)

PROFERA vb. (grecism înv.) a proferisi. (A ~ un blestem.)

PROFERA, proferez, vb. I. Tranz. (Livr.) A rosti, a pronunța (cu voce ridicată) blesteme, amenințări etc. [Prez. ind. și: profer] – Din fr. proférer.

A PROFERA ~ez tranz. (amenințări, blesteme, injurii) A enunța cu glas răstit. [Și profer] /<fr. proférer

PUSTIU adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

PUSTIU, -IE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustie s. f.] – Din bg. pustinja.

pústnic m. (vsl. pustynĭkŭ, bg. pustinnikŭ, sîrb. pustinik, pustnic, pusnik, blestemat, afurisit; rus. pustýnnik). Sihastru, schimnic, eremit, anahoret, călugăr retras singur în pustietate. – Și pusnic (ca crîsnic, vrîsnic). Vechĭ și pustínic.

rus (rusă), adj. – Roșu. – Mr. arus, megl. rus. Sl. rusŭ (Cihac, II, 321; Tiktin; Graur, BL, VI, 170). Der. din lat. russus (Pușcariu 1487; Capidan, Dacor., IV, 850; REW 7466) pare mai puțin probabilă, cf. roșu. – Der. rus, s. m. (rus; gîndac, Blatta germanica); rusav, adj. (roșu), din rut. rusjavyj (Tiktin), sec. XVII, înv.; ruscă, s. f. (femeie rusă; oaie roșcată); ruscea (var. rușcea), s. f. (brîndușă, Colchicum autumnale); ruscuță, s. f. (plante, Adonis flamea, A. vernalis; monedă de argint); rusesc, adj. (rus; îndrăcit, blestemat); rusește, adv. (în rusă, ca rușii); rusifica, vb. (a face pe cineva rus, a se asimila rușilor); rusneac (var. rusnac), s. m. (rutean); rușeț, adj. (roșcat); rușiță, s. f. (vacă roșcată); rușulică (var. ruș(c)uliță), s. f. (plantă, Hieracium aurantiacum). Rușchiu, s. n. (Trans., loc pietros, arid) s-ar spune, în loc de ruschiu (cf. ruscea, rușcea), datorită culorii roșietice a unora din aceste locuri, ca și în cazul lui rușeț, foarte folosit ca toponim; explicația lui Pușcariu, Dacor., III, 680, care pornește de la lat. rūscŭlum, nu este convingătoare.

RUSESC, RUSEASCĂ, rusești, adj. ~ 2. Afurisit, blestemat. (din rus2)

SACRILEG, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) care săvîrșește un sacrilegiu; nelegiuit, blestemat. [< lat. sacrilegus < sacer – sacru, legere – a culege].

SACRILEG, -Ă adj., s. m. f. (cel) care săvârșește un sacrilegiu; profanator; (p. ext.) nelegiuit, blestemat. (< lat. sacrilegus)

săcret, săcreată, adj. – 1. Pustiu, deșert (Papahagi 1925). 2. Loc părăsit, predispus a fi bântuit de duhuri rele (Bilțiu 1996). 3. Blestem; se folosește aproape numai în injurii: „du-te în săcreată! lasă-l în săcreată!” (Țiplea 1906). „Ți-ai luat casă săcreată / Și te duci în lut cu pt’iatră” (Memoria 2001: 70). „Mamă, nu-i lumea săcreată / Să nu mai găsesc o fată” (Ștețco 1990: 138). Circulă cu aceste sensuri numai în Transilvania. – Lat. secretus, cf. alb. škretë.

SĂCRET adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

secret (-eată), adj. – 1. Deșert, abandonat. – 2. Retras, izolat. – 3. Afurisit, blestemat. – 4. Ascuns. – 5. (S. n.) Pustiu, loc frecventat de duhurile rele. – 6. (S. n.) Taină. – 7. (S. n., înv.) Parolă. – Var. săcret. Lat. secrētus (Pușcariu 1575; REW 7765; Tiktin; Candrea), cf. alb. škretë. Este popular numai în Trans., sensurile 4 și 6-7 reproduc fr. secret. Sensul de „blestemat” care se explică suficient pornind de la ideea de „gol”, cf. pustiu, poate a fost înțeles ca o continuare a seriei proclet, treclet. Der. (din fr.) secreta, vb.; secretar, s. m.; secretariat, s. n.; secrețiune, s. f.

sictir interj. – Exprimă vulgar repulsia. Tc. sikdir, imperativ pasiv al lui sikmek „a se împerechea” (Șeineanu, II, 321; Lokotsch 1060), cf. ngr. σιϰτίρ „blestem”. – Der. sictiri, vb. (a înjura).

SIMBOLÍSM (< fr.) s. n. 1. Curent literar apărut în Franța în 1885 și răspândit apoi în toate literaturile europene. Anunțat prin unele laturi ale romantismului târziu (Novalis, Tieck, E. A. Poe, Gérard de Nerval), dar mai ales prin poezia lui Baudelaire, s. a apărut ca o reacție față de tendințele pozitiviste, de scientismul naturalist și de „obiectivismul” parnasienilor. Considerând lumea reală drept un ansamblu de simboluri, senzațiile nefiind decât semne ale ideilor în sens platonician, poetul simbolist caută să interpreteze semnificațiile profunde ale lumii intuind în corelațiile acestor semnificații unitatea ideală a Universului. De aici interesul pentru poezia sinestezică a „corespondențelor”. Cultivând valențele muzicale ale cuvântului, virtualitățile sale incantatorii și sugestive, orchestrația savantă a versificației, s. a investigat zone tematice noi, specifice (orașul tentacular, taverna, spleenul și nevrozele, nostalgia plecărilor, melancoliile autumnale etc.). Mișcare artistică complexă, neomogenă, s. a înglobat tendințe și grupări diverse, de la poeții „blestemați” (Rimbaud, Corbière, Mallarmé, Verlaine), care au premers de fapt constituirea curentului, până la grupul simbolist propriu-zis (G. Kahn. Viélé-Griffin, Stuart Merill) și la „instrumentalismul” lui René Ghil. În celelalte țări europene, s. a cunoscut trăsăturile distincte, condiționate de tradițiile literaturilor naționale, fiind reprezentat, printre alții, de Verhaeren, Rodenbach, Swinburne, T. S. Elliot, Yeats, Rilke, Trakl, Block, Esenin, Briusov, Rubén Dario, M. Machado y Ruiz, Ungaretti, Montale. În literatura română s. a fost anunțat de creația lui Macedonski (care l-a și teoretizat) și de revista și cenaclul său „Literatorul”. După 1900, s. s-a dezvoltat în climatul literar posteminescian și ca o reacție antisămănătoristă, fiind susținut teoretic îndeosebi de Ov. Densusianu. S. românesc a cultivat ca motive predilecte tristețea orașului provincial, dorința evadării în necunoscut, lumea circului, compasiunea pentru dezmoșteniții vieții etc. și a îmbogățit tehnica și universul poetic, numărând printre reprezentanții săi pe: G. Bacovia, I. Minulescu, D. Anghel, Ștefan Petică, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac ș.a. S. literar a avut ecou și în artele plastice, unde, respingând spiritul pozitivist și observația atentă a lumii senzoriale manifestate de impresionism, s. se caracterizează prin primatul acordat imaginației, evocărilor unor trăiri afective prin imagini simbolice. Manifestul s., publicat de A. Aurier, în 1891, la Paris, îl socotea pe Gauguin drept un reprezentant ideal; G. Moreau, Puvis de Chavannes, O. Redon se încadrează de asemenea în acest curent. Dezvoltat în mai multe direcții, în primul rând a căutărilor tematice, dar și a constituirii unui limbaj plastic specific, s. a adus o serie de contribuții originale, care se regăsesc în unele manifestări artistice de la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20: Școala de la Pont-Aven, nabiștii, arta 1900, expresionismul, suprarealismul, pictura metafizică ș.a. Ecouri ale s. se găsesc și în arta plastică românească, de ex. operele de tinerețe ale lui Șt. Luchian, la D. Paciurea, la Cecilia Cuțescu-Storck. 2. S. fonetic = capacitate a structurii fonetice a unor cuvinte de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea, legătura dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită semnificație; este mai evident la interjecții și, în special, la onomatopee.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (În superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

talán n., pl. urĭ (turc. talan, pradă). Sud. Dalac (pústula maligna). Lovi-te-ar talanu, lovi-te-ar boala! (un blestem). Fig. Epitet injurios unuĭ cal: nea, talane! Cp. cu javră, turbă, holeră ș. a.

TĂTĂRÎ, tătărăsc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A certa, a mustra; a blestema. – Din tătar.

Thyestes, fiul regelui Pelops și al Hippodamiei și frate geamăn cu Atreus. Thyestes este unul dintre protagoniștii dramei care a atras blestemul zeilor asupra întregului neam al atrizilor (v. Atreus).

TICĂLOS adj., s. 1. adj., s. abject, infam, josnic, mișel, mizerabil, mârșav, nedemn, nelegiuit, nemernic, netrebnic, (pop.) becisnic, (înv. și reg.) ticăit, (reg.) pălăvatic, proclet, (Ban.) bedaș, (înv.) fărădelege, vil, (fig.) infect, murdar. (Un om ~.) 2. adj. infam, josnic, mișel, mișelesc, mizerabil, mârșav, nedemn, nelegiuit, nemernic, netrebnic, rușinos, scelerat, (livr.) ignobil, sacrileg, (înv. și pop.) parșiv, scârnav, (Mold.) chiolhănos, (înv.) blestemățesc, fărădelege, scârbavnic, scârbelnic, scârbit, verigaș, verigășos, (fig.) murdar, spurcat. (Faptă ~oasă.) 3. s. bandit, nemernic, tâlhar. (Un ~ de negustor.) 4. adj., s. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, (înv. și pop.) pustiu, (pop. și fam.) pârdalnic, (pop.) împelițat, jurat, (înv. și reg.) urgisit, (reg.) pricăjit, (Transilv.) săcret. (~ul de el!) 5. adj. mizerabil, păcătos, rău, urât. (Era o vreme ~.)

toarce (-orc, -ors), vb. – 1. (Înv.) A vira, a schimba direcția. – 2. A fila lîna. – 3. (Despre pisici) A scoate un sunet continuu. – Mr. torcu, torșu, toarsă, toarcere; megl. torcu, torș, tors, toarciri; istr. torcu, tors. Lat. tǒrquĕre, prin intermediul unei var. vulgare *tǒrquĕre (Pușcariu 1747; REW 8798), cf. it. torcere (logud. torkere), prov. torser, fr. tordre, cat., sp., port. torcer. – Der. torcător, s. m. (filator); torcătoare, s. f. (femeie care toarce); tors, adj. (filat); tors, adj. (filat); tors, s. n. (acțiunea de a toarce; tort); tort, s. n. (fire toarse), din lat. tōrtus (REW 8809), cf. it., port. torto, prov. tort, sp. tuerto; tortel (var. turtel, torțel), s. m. (cătină, iniță, Cuscuta); tortoțel (var. întorțel), s. m. (torțel); întoarce, vb. (a suci, a răsuci; a schimba direcția; a face pe cineva să-și schimbe părerea; a abate, a conduce; a schimba, a modifica, a altera; a reda, a înapoia; a restitui, a trimite înapoi, a recupera, a despăgubi; a converti; a castra, a jugăni; a da o altă față unei haine uzate; refl., a se îndrepta către, a se adresa; refl., a se înapoia; refl., a da rest), din lat. intǒrquĕre (Pușcariu 888), sau din toarce cu pref. în-; întorcător, s. n. (tindeche la războiul țărănesc); întorcătură, s., f. (înv., răscoală, răzvrătire; Trans., prima vizită a tinerilor însurăței la părinții unuia dintre ei); întors, adj. (înapoiat, răsucit; răsturnat; strîmb; castrat; înțărcat; se spune și despre alimente care prisosesc, la întoarcerea dintr-o călătorie și care nu se mănîncă); întors, s. n. (înapoiere; descîntec care pretinde a înlătura efectele unui blestem sau ale unui ghinion); întorsătură, s. f. (cotitură; sucire; ocolire, învîrtire; schimb, modificare, alt aspect); întorsură, s. f. (schimb; plug); toartă, s. f. (mîner), de la tort, probabil pornind de la mînere de fibră sau sfoară răsucită, cf. calabr. torta „legătură de fir între jug și oiștea plugului”, sicil. tòrta „bătătură”; răstoarce, vb. (a restitui, a înapoia; a răscumpăra).

TRĂSNIT, -Ă, trăsniți, -te, adj. (Adesea substantivat) 1. Lovit, atins de trăsnet. 2. Zănatic, nebun. ♦ Amețit de băutură; beat. ♦ Năstrușnic, ciudat, extravagant. 3. Fig. Afurisit, blestemat, netrebnic. – V. trăsni1.

treclet, trecleți, adj. m. (înv.) blestemat, afurisit.

treclet (-tă), adj. – Blestemat de trei ori. – Var. triclet. Sl., cf. bg. triklet, rus. trikljatyi și proclet. Sec. XVII, înv.

TRECLET, -Ă, trecleți, -te, adj. (Înv. și arh.; adesea substantivat) Afurisit, blestemat. – Bg. triklet.

URGISIT, -Ă, urgisiți, -te, adj. 1. (Pop.) Care are de îndurat mari neplăceri, necazuri, persecuții. ♦ (Despre obiecte) Aruncat, părăsit, desconsiderat. 2. (Înv.; adesea substantival) Nesuferit, rău, afurisit. ♦ Blestemat; necurat. – V. urgisi.

URGISIT adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

vedea-te-aș ca berea! expr. (adol. – folosită ca blestem) vedea-te-aș galben! / cu spume și rece!

vorbe grele expr. 1. (intl.) delațiune, trădare. 2. (intl.) adevăr (recunoscut în instanță sau în fața organelor de anchetă). 3. (pop.) înjurătură, ocară; blestem. 4. reproș.